Republica feudală Şpagaria

M-am născut în anul de graţie al tigrului de lemn, în actuala Republică feudală Şpăgaria (pe atunci Republica Comunistă a fericiţilor întru nenăscare).

De foarte tânăr am înţeles şi am fost învăţat că e bine să fiu cinstit şi cuminte şi în banca mea. Învăţăturile primite atunci nu au folosit decât propriei mele conştiinţe. De ce? Pentru că de cum am ieşit în lumea republicilor de pretutindeni în care, oficial, 10 cimilituri fac ordinea morală, tot ce ştiam s-au dovedit a fi excepţional, însă doar pentru legătura dintre mine şi alţi dezorientaţi asemenea mie.

Ulterior ca un cetăţean model al proaspetei republici privatizate cu ocazia unei adunări generale a oamenilor muncii care au subscris în totalitate (n.a. cei care nu au subscris au ajuns martiri şi terorişti) am început să învăţ câteva din regulile de bază:

* Niciodată nu foloseşti cuvântul şpagă atunci când intenţionezi să pui în practică actul în sine.
* Întotdeauna o faci cu zâmbetul pe buze şi transmiţând senzaţia că tot ceea ce se întâmplă este perfect normal şi doar anumiţi oameni (pesemne neiniţiaţi) nu înţeleg acest lucru şi pudibonderia peste măsură îi face să trateze şpaga ca şi prostituţia de lux.
* Niciodată să nu laşi urme care ar putea să se întoarcă împotriva ta (cum ar fi şpăguirea a doua centre de interese în conflict).

Aşa se face că în era globalizării în care am ajuns să trăim am mai aflat că cea mai mare industrie din lume şi mai profitabilă nu este aşa cum se spune nici cea a armamentului, nici cea a prostituţiei şi drogurilor şi nici chiar cea a medicamentelor ci aceea a şpăgii. Instituţionalizarea şpăgii şi chiar impozitarea ei ar putea crea premisele constituirii celei mai mari republici federale sau a celei mai mari transnaţionale Şpag Tip und Chilip ltd.

Felul în care adepţii acestei mişcări, sau cetăţenii acestei republici sau lucrătorii acestei transnaţionale se comportă are câteva particularităţi, dintre care, fără pretenţii de exhaustivitate, aş putea enumera:

- nu posedă card de credit ci doar cantităţi mari de cash
- ei nu fac plăţi şi nici nu au încasări ei fac doar donaţii
- instrumentele de plată cele mai utilizate sunt plicul, sacoşa (în anumite regiuni paporniţa) şi geamantanul (în cazuri vădite de reminescenţă burgheză şi/sau diplomatul)
- atitudinea este una nonşalant sâcâitoare (aparenta nepăsare manifestată se bazează pe exploatarea psihică la maxim a unicei resurse disponibile: şpăguitul- cel care primeşte şpaga)
- şi poate cel mai important aspect: nu există ceva ce să nu poată fi rezolvat scurt şi la obiect. Totul e doar o chestiune de zerouri.

Nu e minunat?

Treptat am desluşit după reguli, profile şi paternuri şi un trend. Acum e la modă sa faci lobby! Să fie lobby ul noua găselniţă unională sau e ceva mai mult decât atât? Acum, un grup de lobby are nevoie de experţi, are nevoie de o secretară şi de ce nu de un responsabil de PR. Totul pentru a explica aparenta legalitate a demersurilor legitime din partea grupurilor de interese mai mult sau mai puţin legitime. De vreme ce înainte actul de şpagă se petrecea între şpăgar şi şpăguit nu putem trage decât concluzia că acum că lobby-ul devine în ultimă instanţă un fel de şpagă dar cu valoare adăugată.

Perspectivele sunt atât de multe când priveşti fenomenul din exterior că nu se poate să nu te întrebi ce mai lipseşte? Păi, dacă nu ştiaţi acum la doctorate se studiază factorii care determină apariţia şpăgii, şi punctele unde se poate interveni pentru ca fenomenul să poată fi controlat sau instituţionalizat.

Colac peste pupăză, poate şi premiul Nobel ar urma să fie câştigat de cel care va descoperi valoarea actualizată a tuturor şpăgilor date de la facerea lumii la momentul în care Dvs. citiţi acest articol. O prejudecată din vremea tigrului de lemn mă face să cred că este egală cu echivalentul în monedă forte al fericirii totale şi necondiţionate a tuturor urmaşilor urmaşilor noştri. Pentru că nu-i aşa, banii nu aduc fericirea d(o)ar o întreţin!

23 iulie 2007

Diavolul de la PR

Diavolul de la PR

sau despre referentialul eticii jurnalistice in Romania.

Bucuria fara margini care te cuprinde ca jurnalist atunci când realizezi un material în exclusivitate foarte greu ar putea fi explicata celor care nu a au facut acest lucru vreodata. Poate ca sentimentul este asemanator momentului constientizarii unei mari descoperiri. În tot cazul ceea ce primeaza pentru jurnalist, variaza de la caz la caz.
Si totusi care poate fi principala motivatie care arunca un jurnalist ca sa spunem asa în "bataia pustii"? Dorinta de a scoate adevarul la iveala, curiozitatea, sau pur si simplu un interes economic! Lista poate continua în mod cert, deliberat ma voi opri însa la ultimul aspect mentionat.
"Eneteresu’ si profitu’ neica", dupa cum spunea cineva odata, misca lucrurile din loc. Î n toata ecuatia asta nu putem sa nu ne oprim sa facem o observatie privind modul de organizare si functionare al unei institutii de presa din România. Cu foarte mici exceptii, în spatele fiecareia se ascund interese economice si politice. Cum toata lumea pare sa accepte acest lucru devine de la sine înteles ca în loc sa citesti un ziar ca sa te informezi te vei uita pe cel putin trei sau patru ca sa vezi cum s-au întâmplat în fapt lucrurile. Nu includ aici consumatorii captivi, victima propriilor obsesii acoperite cu mare succes de tabloide de toate felurile.
Paradoxal, aceasta atitudine de a te informa (am putea spune deopotriva verifica) din mai multe canale mediatice ar trebui sa se rasfrânga, cel putin în sondaje, prin scaderea încrederii acordata presei. Totusi locul care-i revine cu predilectie, în ultimii ani, locul trei, situeaza mass-media dupa biserica si armata.
Nu este scopul acestui material sa descopere care sunt referentiale pe baza carora perceptia publicului este indusa în eroare, dar as extrapola problema încrederii la nivel individual în sfera etica si as pleca de la un exemplu relevant tuturor.
Practic, atunci când merg la doctor prejudecata de la care plec este una simpla: daca îl "omenesc" o sa ma trateze bine. Foarte rar cineva este dispus sa se joace cu sanatatea proprie si sa se lase în voia sortii. În acel moment de vedere economic, stimulentul aplicat de român are o finalitate foarte clara: captarea atentiei doctorului si crearea unei relatii de încredere. Cu alte cuvinte: te platesc sa ai grija mai bine de mine si sa îmi spui tot ceea ce ar trebui sa stiu ca sa ma ajuti sa ma vindec.
Trecând mai departe, acest tip de tranzactie se regaseste inclusiv în zona mass media. Stimulentul (publicitate comisionabila, cadouri, bani, alte bonusuri) pe care omul de PR îl aplica jurnalistului are în vedere exact aceeasi finalitate: captarea atentiei individuale, într-o faza initiala, si stabilirea unei relatii de încredere reciproca. Cu alte cuvinte te platesc ca sa scrii despre mine favorabil si sa ma anunti ori de câte ori se spune ceva rau despre mine.
Cercul este vicios însa. Nu întotdeauna se întâmpla asa: stimulentele pot fi cerute direct de catre jurnalist, în momentul în care reprezinta interesele economice ale trustului sau din ce în ce mai rar cele personale. Ce se întâmpla atunci? Un material care dauneaza clar imaginii entitatii pe care o reprezinti apare iar ceea ce ti se spune ca om de PR este faptul ca o campanie va continua daca … stimulentele nu apar.
Aceeasi situatie probabil ca se regaseste si în actul medical, care poate fi conditionat chiar de catre medic. Cazuistica devine astfel comparabila. Si totusi, în sfera medicala odata cu aparitia serviciilor private, aceste aspecte au fost rezolvate si juramântul lui Hipocrat a intrat într-o noua era: platesti, primesti… chitanta si îngrijirea. Dilema etica nu sfârseste decât aparent. Dar care ar putea fi solutia pentru mass media?
Codul etic
O solutie aplicata cu succes peste ocean (în Statele Unite) a fost acordarea unei mai mari atentii valorilor etice la care se raporteaza jurnalistul si mai ales separarea conducerii economice a mediei de cea redactionala.
În România, prima institutie de presa care si-a publicat propriul cod etic pe web site este postul de televiziune recent înfiintat: The Money Chanel. Potrivit directorului, Lucian Sârb, initiativa are ca temei credibilitatea în fata audientei si a surselor. În acest fel, spune el, reusim sa evitam suspiciunile pe care audienta sau CNA-ul le-ar putea avea la adresa informatiilor prezentate pe post. Aceasta "polita de asigurare" pe care ti-o aduce recunoasterea publica a valorilor pe baza carora functionezi nu ar avea nici o valoare daca toate prevederile nu ar fi si asumate. În acest sens angajatii postului mentionat au semnat acest cod etic si au consimtit indirect ca el nu reprezinta altceva decât un indicator al demnitatii jurnalistice.
Dar ce se întâmpla cu cealalta parte a presei. Sa fie constrângerile unui cod etic prea mult pentru libertatea presei? Sau tine doar de pubertatea breslei care le mai da astfel ragazul sa spuna si sa publice lucruri trasnite.
Revenind la eterna dilema pe care orânduirile sociale o au în privinta stimulentelor aplicate coercitiv sau economic pentru a descuraja comportamente inacceptabile social. Pe cine pedepsesti pe cel care consuma droguri sau pe cel care le distribuie. Daca îi pedepsesti pe amândoi scade consumul de droguri? Dar daca legiferezi consumul? Se obtine efectul scontat? Atunci cum încurajezi scaderea consumului? La fel si cu prostitutia? Si de ce nu, si cu coruptia?
În concluzie daca suprema victorie a diavolului a fost sa ne convinga ca nu exista am putea conchide cu oaresice întristare ca suprema înfrângerea a jurnalismului ar fi sa ne convinga ca etica breslei este o chestiune relativa. Si asta, binenteles, conform declaratiilor celor trei surse.

Un coleg a venit intr-o zi cu un CD cu Parazitii.
In fine dupa ce mi-am adus minte de bubele, mucegaiurile si noroiul lui Arghezii, m-am simtit inspirat si iata si prostiuta mea:
Viata-i de cacat!
Faci o melodie
Nu stii cum te cheama
Totu-i un rahat!
Si-mprejur e zeama...
Nici nu m-am nascut
dar simt forcepsu' in geana.

Ciudat e ca cimilitura cu pricina no brodi decat un coleg, colegele nu au putut trece de cuvintele urate.

Comentariile la Branding si Todetita

Pentru cei care viziteaza acest blog cred ca interesant ar fi sa citeasca si primele doua comentarii (daca nu mai apar si altele intre timp) la articolul cu pricina.

sunt despre placerea de a urmari un dialog la un nivel la care superficialul si esenta se tatoneaza refuzandu-si completarile intru finalitate!

Mizez pe vox populi de data asta si astept si parerile voastre!

toate bune

De unde si pana unde?

Pai, supararea, si pacatul in consecinta, a venit la un moment dat cand o prietena m-a rugat sa scriu despre branding, altfel. Si atunci am zis! Altfel va fi! Promisiunea ca articolul va fi postat pe o pagina cu un oareshce trafic si pe un portal "de specialitate" m-a incitat. Insa la intalnirea cu cerberul portalului, al carui nume nu-l voi face cunoscut decat prietenilor, am fost aspru judecat pentru indrazneala de a profana tempul "Brandingului".

Voi reveni si cu replica cerberului in speranta ca-l voi fi gasit cat de curand deh' hardul suporta multe ineptii: si proprii si primite!

placeri si bucurii
cozonaci si palarii

Branding si Todetita

Brandingul un tratament pentru todetie?

Charlie Bell a murit, anul acesta, în luna ianuarie, la vârsta de 44 de ani, suferind de cancer la colon. (Pentru cei care nu stiu, acest tip de cancer, daca nu survine pe fond genetic, se dobândeste pe parcurs din cauza alimentatiei necorespunzatoare si nesanatoase.) Charlie Bell a început sa lucreze de la vârsta de 15 ani pentru un restaurant McDonald’s. El a fost de altfel unul dintre promotorii sloganului international “ I’m lovin’it” la nivel international. Anul trecut în primavara a fost numit Presedinte al acestei corporatii, dupa ce predecesorul sau decedase în urma unui atac de cord.
În momentul în care Charlie Bell si-a dat demisia din functia de presedinte, anul trecut, dupa ce constatase boala de care suferea, pretul actiunilor McDonald’s a crescut cu 65 de centi. Mai mult, în clasamentul celor mai valoroase 100 de branduri din lume, dat publicitatii de Interbrand, companie specializata în evaluarea brandului, valoarea brandului McDonald’s a crescut cu 4 % atingând peste 26 de miliarde de USD.
Toate acestea nu lamuresc înca nedumerirea initiala, ba dimpotriva. O fi todetita un nou tip de cancer? Nu, nici pe departe! Todetita, conform filosofului român Constantin Noica, este una dintre cele sase maladii ale spiritului contemporan si se manifesta prin „a nu avea pentru determinatii ce se prind în ceva general, o realitatea individuala. Manifestarile se pot organiza în toate felurile dar nu sunt cu adevarat.” Cum tot Noica explica, todetita este maladia spirituala pe care o încearca omul atunci când îsi da seama ca este prins de statistica. Plaja „simptomelor” se poate extinde dar problema esentiala apare în aceea ca valori deosebite se încearca a se atribui unor determinatii (n.a. produse) fara ca împlinirea individuala sa existe cu adevarat, iar individul, în fapt, nu mai conteaza.
Rezumând: de ce avem nevoie de 10 sortimente de pasta de dinti si de 20 de detergenti si de nu stiu mai câte tipuri de bauturi carbogazoase când scopul final este unul singur: satisfacerea consumului? De ce avem nevoie de false mistere care sa ne ajute sa decidem cine vom fi mâine prin pantofii pe care îi încaltam si masina din care coborâm, sau de ce mai savuram înca glumite idioate care stimuleza setea? Cinic vorbind: pentru ca functioneaza! Pentru ca suferim de o boala pe care doctorul nu o cunoaste iar preotul contemporan nu mai poate sa o vindece. Suferim de todetita, suferim ontologic pentru ca traim în confuzia contemporana: A avea înseamna a fi! Duhovnicul viitorului desacralizat va începe prin a te întreba probabil ce tip de mir folosesti si daca mataniile pe care le ai sunt un anume brand. Spovedania ar deveni eligibila doar daca indulgentele branduite vor fi fost deja cumparate. Mergând si mai mult pe aceasta linie, pietrele funerare ale viitorului vor avea marcate tipul de pasta de dinti folosita si samponul utilizat, pentru ca stralucirea si prospetimea sa dureze… si dincolo.
Totusi noi, oamenii, fundamental, nu avem aceste dorinte. Alegerea isteata pe care o facem între un brand sau altul este inventia pura a acestor determinatii (produse) cu al caror general (brand) încercam sa ne identificam. Nostalgia paradisului de valori pierdute ma aduce acum în situatia de a ma întreba si totusi în povestea lui Adam si a Evei sa fi fost brandul marului de vina? Sau tot sarpele indiferent cine are fi acela în zilele contemporane?
Dar consumatorii care mimeaza fericirea tâmpa si loialitatea conditionata de tombola româneasca - cumpara toata lumea, câstiga unii, în permanenta altii decât cei pe care îi cunosc - si care sunt parte din market share si care cadreaza cu profilul exact catre care brandul va fi pozitionat vor decide daca am dreptate. Si nu am, vor spune ei si deopotriva promotorii valorilor din spatele sireturilor care nu se dezleaga!
Dar îngrijorarea mea nu este acolo ci în alta parte, acolo unde toti suntem vulnerabili si unde brandingul viitorului deja lucreaza. Generatiei Flower Power îi urmeaza acum generatia coca cola si generatia gamerilor. Si poate ca cel mai trist din toate mi se pare adevarul enuntat de unul dintre managerii Mc Donald’s cum ca logo-ul lor este mai cunoscut decât simbolul crestinilor: crucea. Nu cred ca exista copil, în România, care uitându-se la televizor, în mod normal numai la desene animate, sa nu ceara insistent parintilor meniul special cu jucarie, pentru copii, în momentul în care se afla în preajma unui restaurant. Nepotelul meu de 6 anisori (nu stie înca sa citeasca) recunoaste însa un restaurant McDonald’s si este aproape imposibil sa-l convingi ca nu asta este restaurantul. Ce pot sa mai spun decât I am lovin’him si sa ne fie de bine!